Și-a răsărit în
ochii mei speranța
C-aș mai putea
să mă înalț în zboruri,
Dar greu
mi-atârnă-n suflet multe doruri.
M-agăț de-un
firicel de licărire
Ce trist și
pricăjit e-n strălucire
Și-l mângâi
c-un torent de vorbe calde
Dorindu-mi în
lumină să mă scalde.
Prin ceața
minții-mi fac cărare dreaptă,
Urcând din
întuneric câte-o treaptă.
Mă trag în
spate amintiri frumoase,
Înmiresmate în
șoptiri duioase.
Mă rup cu greu,
lăsând în urmă sânge,
De dorul lor mă
sting și parcă-mi frânge
Voința de-a
trăi și nu mă lasă
Pe scară să
mă-nalț, s-ajung acasă.
Emoții violente
se adună
Ca
norii-ntunecați într-o furtună,
De-mi
zbuciumă-n adâncuri năzuința
C-am să-mi
găsesc, într-un final, ființa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu