7/07/2012

Exprimare

Cei surzi și orbi în suflet să mă ierte,
Căci pentru ei cuvintele-s inerte.
Chiar dacă mintea le-a ajuns la stele,
Nicicând nu vor ajunge printre ele.

Cuvântul a născut întreaga lume
Și poartă-n el secretul unui nume,
Pe care nimeni n-a putut să-l știe
Decât trecând prin moarte-n lumea vie.

Eu îți vorbesc în limba celui care
În fiecare om găsit-a o cântare,
Și-o melodie-n fiecare floare,
Și-un înger în oricare soare.

Nu am cadența rațiunii pure
Și nici gândirea minților mature,
Am doar curajul să refuz robia
Celor ce vor să-mi vândă scump prostia.

Întunericul minții


Sunt nimeni.
Dar ce-ți pasă ție
Cum te veghez la umbra dintre zi și noapte,
Bătută-n cuie de-un pion nebun,
Pe-o boltă de cristale moarte?
Nu mai exiști!
Și-atunci te-ntorci în tine
Să-ți recreezi luminile în pântec,
Orbecăind prin întuneric - numai vise,
Tot ce auzi transformi în minte
Să sune cunoscut, căci adevărul
Câți oare au știut să-l poarte?

Noaptea mi-e dor


Mă dezbrac de etichete,
Scot mistere din sonete,
Hainele se duc la vale,
Gândul arde în vocale.

Rupe luna haina nopții,
Eu aștept în fața porții
Lungi săruturi parfumate
Și vise înmiresmate.

Perna o miros cu jale -
E parfumul pletei tale,
Ce-mi zâmbește cu tristețe
Și ar vrea să mă răsfețe.

Un suspin prelung  mă doare,
Simt cum ard ca în cuptoare,
Făr-a ta îmbrățișare
Soarele nu mai răsare.

Iluzia fericirii


Vălul ochiului ce doarme fericirea o ascunde,
Prins în dualismul minții, glasul nu i-l mai aude.
Răsucindu-se în fire, vrând s-omoare păpușarul,
Omul se trezește-n sine, cunoscându-și adversarul.

Pasiunile se-nșiră ca un lanț în mâna morții,
Sorbind cupa fericirii, devenind obiectul sorții.
Viața se transformă-n moarte și iubirea în plăcere,
Izgoniți din paradisuri, toți ne naștem în durere.

Fericirea nu se-așează pe obiecte muritoare
Iar în inimi pătimașe nu aduce alinare.
În zadar vei căuta-o în distracții trecătoare -
Ea se naște doar în omul ce s-a întrupat din soare.

Căutare


Spre încă-o șansă s-a-nclinat balanța
Și-a răsărit în ochii mei speranța
C-aș mai putea să mă înalț în zboruri,
Dar greu mi-atârnă-n suflet multe doruri.

M-agăț de-un firicel de licărire
Ce trist și pricăjit e-n strălucire
Și-l mângâi c-un torent de vorbe calde
Dorindu-mi în lumină să mă scalde.

Prin ceața minții-mi fac cărare dreaptă,
Urcând din întuneric câte-o treaptă.
Mă trag în spate amintiri frumoase,
Înmiresmate în șoptiri duioase.

Mă rup cu greu, lăsând în urmă sânge,
De dorul lor mă sting și parcă-mi frânge
Voința de-a trăi și nu mă lasă
Pe scară să mă-nalț, s-ajung acasă.

Emoții violente se adună
Ca norii-ntunecați într-o furtună,
De-mi zbuciumă-n adâncuri năzuința
C-am să-mi găsesc, într-un final, ființa.

Dorul lui Orfeu


Îi plânge sufletul în versuri
Cu lacrimi ce nu au odihnă,
Scăldat în râuri de lumină
A dat iubirii mii de sensuri.

Îşi cântă melodia vieţii,
Sperând ca vântul să o poarte
În părul mândrei ce-i departe,
Închisă-n zidurile morţii.

Infernul, de-ar putea, l-ar trece,
Pe buze mândra să-şi alinte,
S-o-mbrace în cuvinte sfinte,
Pe pleoape cerul să-i aplece.

Doar marea îi cunoaşte dorul
Şi-n valuri i-a păstrat durerea,
O barcă rătăcind tăcerea,
Iubirea este ziditorul!