Exprimare

Cei surzi și orbi în suflet să mă ierte,

Căci pentru ei cuvintele-s inerte.

Chiar dacă mintea le-a ajuns la stele,

Nicicând nu vor ajunge printre ele.

Cuvântul a născut întreaga lume

Și poartă-n el secretul unui nume,

Pe care nimeni n-a putut să-l știe

Decât trecând prin moarte-n lumea vie.

Eu îți vorbesc în limba celui care

În fiecare om găsit-a o cântare,

Și-o melodie-n fiecare floare,

Și-un înger în oricare soare.

Nu am cadența rațiunii pure

Și nici gândirea minților mature,

Am doar curajul să refuz robia

Celor ce vor să-mi vândă scump prostia.

Întunericul minții

Sunt nimeni.

Dar ce-ți pasă ție

Cum te veghez la umbra dintre zi și noapte,

Bătută-n cuie de-un pion nebun,

Pe-o boltă de cristale moarte?

Nu mai exiști!

Și-atunci te-ntorci în tine

Să-ți recreezi luminile în pântec,

Orbecăind prin întuneric - numai vise,

Tot ce auzi transformi în minte

Să sune cunoscut, căci adevărul

Câți oare au știut să-l poarte?

Noaptea mi-e dor

Mă dezbrac de etichete,

Scot mistere din sonete,

Hainele se duc la vale,

Gândul arde în vocale.

Rupe luna haina nopții,

Eu aștept în fața porții

Lungi săruturi parfumate

Și vise înmiresmate.

Perna o miros cu jale -

E parfumul pletei tale,

Ce-mi zâmbește cu tristețe

Și ar vrea să mă răsfețe.

Un suspin prelung  mă doare,

Simt cum ard ca în cuptoare,

Făr-a ta îmbrățișare

Soarele nu mai răsare.

Iluzia fericirii

Vălul ochiului ce doarme fericirea o ascunde,

Prins în dualismul minții, glasul nu i-l mai aude.

Răsucindu-se în fire, vrând s-omoare păpușarul,

Omul se trezește-n sine, cunoscându-și adversarul.

Pasiunile se-nșiră ca un lanț în mâna morții,

Sorbind cupa fericirii, devenind obiectul sorții.

Viața se transformă-n moarte și iubirea în plăcere,

Izgoniți din paradisuri, toți ne naștem în durere.

Fericirea nu se-așează pe obiecte muritoare

Iar în inimi pătimașe nu aduce alinare.

În zadar vei căuta-o în distracții trecătoare -

Ea se naște doar în omul ce s-a întrupat din soare.

Căutare

Spre încă-o șansă s-a-nclinat balanța

Și-a răsărit în ochii mei speranța

C-aș mai putea să mă înalț în zboruri,

Dar greu mi-atârnă-n suflet multe doruri.

M-agăț de-un firicel de licărire

Ce trist și pricăjit e-n strălucire

Și-l mângâi c-un torent de vorbe calde

Dorindu-mi în lumină să mă scalde.

Prin ceața minții-mi fac cărare dreaptă,

Urcând din întuneric câte-o treaptă.

Mă trag în spate amintiri frumoase,

Înmiresmate în șoptiri duioase.

Mă rup cu greu, lăsând în urmă sânge,

De dorul lor mă sting și parcă-mi frânge

Voința de-a trăi și nu mă lasă

Pe scară să mă-nalț, s-ajung acasă.

Emoții violente se adună

Ca norii-ntunecați într-o furtună,

De-mi zbuciumă-n adâncuri năzuința

C-am să-mi găsesc, într-un final, ființa.

Dorul lui Orfeu

Îi plânge sufletul în versuri

Cu lacrimi ce nu au odihnă,

Scăldat în râuri de lumină

A dat iubirii mii de sensuri.

Îşi cântă melodia vieţii,

Sperând ca vântul să o poarte

În părul mândrei ce-i departe,

Închisă-n zidurile morţii.

Infernul, de-ar putea, l-ar trece,

Pe buze mândra să-şi alinte,

S-o-mbrace în cuvinte sfinte,

Pe pleoape cerul să-i aplece.

Doar marea îi cunoaşte dorul

Şi-n valuri i-a păstrat durerea,

O barcă rătăcind tăcerea,

Iubirea este ziditorul!